HOV logo BANNER

Other languages


27 April 2002
Två år efter den kortlivade kuppen i april 2002 befinner sig Venezuela fortfarande i en ofärdig revolutionär process. Den lokala oligarkins och imperialismens kontrarevolutionära konspirationer har besegrats två gånger, men revolutionen har inte fullbordats. Faran för en ny reaktionär kupp ständigt överhängande.

Read more ...

20 January 2005
På morgonen den 19 januari skrev Chavez under dekret 3438 som exproprierar Venepal. Närvarande i presidentpalatsets Ayacucho-rum i Caracas var Venepalarbetare och fackföreningsledare. Från och med nu kommer företaget att styras i samarbete mellan arbetarna och staten.

Read more ...

11 October 2004

Den 7. september 2004 besluttet eierne av Venepal, en papirmølle I Morón, Carabobo, Venezuela, å stoppe allting og ikke utbetale lønn til sine 400 arbeidere. Dette er ikke første gang den slags har skjedd. For ett år siden tok firmaet den samme beslutningen grunnet finansielle problemer. Den gang besluttet arbeiderne å okkupere bygningene i en hard 11 uker lang kamp. Nå krever de at regjeringen nasjonaliserer firmaet og setter den under arbeiderkontroll. Dette er en ekstremt viktig kamp, som kan være avgjørende for arbeiderbevegelsens fremtid og den bolivarianske revolusjon i Venezuela.

Venepal er en av de største papir- og papp-produsenter i Venezuela, og den ligger i Morón, i industristaten Carabobo. På et tidspunkt hadde den hele 1.600 ansatte, kontrollerte 40 % av det nasjonale marked og var en av Latin-Amerikas hovedprodusenter i denne sektor. Men virksomhedens ledelse tillot papirmøllen langsomt å miste markedsandeler og fortjenester. I april 2002, da det korte kuppet mod Chávez fant sted, var noen av firmaets hovedaksjonærer tilstede ved tiltredelsesseremonien for den nye ulovlige ”president” Pedro Carmona. Under arbeidsgivernes lockout mot Chávez i Desember-januar 2002-2003 motsto arbeiderne arbeidsgivernes forsøk på å lamme produksjonen.

Til sist, den 4. juli 2003, erklærte firmaet seg bankerott og etterlot 600 arbeidere uten jobb og stor gjeld mht. ikke-utbetalte lønninger. Selskapet hadde akkumulert en gjeld på 100 mill. $ til bankerne (60 % til de internasjonale banker; Citybank og Chase Manhattan Bank, og 40 % til de nasjonale bankene), og ytterligere 30 mill. $ til den venezuelanske stat i ubetalte skatter, nasjonale forsikringsytelser, gass, elektrisitet, osv.

Arbeiderkontroll

På det tidspunkt hadde den revolusjonære prosessen i Venezuela, som har vært i gang siden 1998, gitt arbeiderne nok selvtillit til å skride til handling og redde sine jobber. Ved forskjellige anledninger hadde president Chávez oppfordret arbeiderne til å overta fabrikker hvis eierne stengte dem for dem. Etter et massemøte med deltagelse fra lokalsamfunnene, besluttet arbeiderne å besette bygningene og styre dem gjennom arbeiderkontroll. Konflikten varte i 77 dager.

Da besettelsen begynte hadde arbeiderne støtte fra den bolivariske parlamentsrepresentant Iris Varela og til og med den lokale garnisonskommandøren, General Acosta Carles, som var til stede for å garantere arbeidernes sikkerhet, da Carabobo er en stat styrt av den reaksjonære opposisjonen. Rowan Jimenez, en fagforeningsaktivist og medlem av kampkomiteen, forklarer hvordan arbeiderne under besettelsen ”organiserte produksjonen, satte produktivitetsrekorder og reduserte mengden av uproduktivt sløseri til et nivå man aldri hadde sett før”. (El Topo Obrero intervju, 16/09/04). Nå krevde arbeiderne at regjeringen skulle overføre bygninger osv. til et arbeider-kooperativ og at de skulle organisere produksjonen. Etter en tre måneder lang kamp og forhandlinger, nådde de endelig fram til en løsning. Denne inneholdt en plan for tilbakebetaling av lønninger og vedlikeholdelsen av mellom 400 og 600 jobber. Papirmøllen ville gjenåpne under dens tidligere eiers kontroll og staten ville investere i den ved å gi billig kreditt.

Arbeiderne så dette som en delvis seier, især pga. den skjebne de andre fabrikkene som var besatt på den tid hadde lidd - men de stod fast. Alexis Polanco, lederen av UNT i Morón stod klart frem og sa at han mente at ”motsetningene internt i firmaet vil fortsette og vi må gå videre hen mod en modell hvor arbeiderne og regjeringen styrer firmaet, som burde være statseid” (interview med El Militante, oktober 2003) Selv om det ikke var noen formell avtale etablerte arbeiderne, gjennom fagforeningen, en slags arbeiderkontroll. F.eks. i desember 2003, da firmaet fortalte dem at deres lønninger og julebonus ville bli utbetalt i to omganger, en i desember, og den andre i januar, svarte arbeiderne at de også ville lage produksjon i to omganger! Alle beslutninger som ble tatt angående produksjon, inventar, ansettelser og oppsigelser, osv., ble styrt av arbeiderne. Dette var en urolig våpenhvile, som helt sikkert ikke ville kunne holde.

Multinasjonal overtagelse fryktet

Den 7. september i år avsluttet selskapet igjen sine aktiviteter og arbeiderkampen begynte igjen. Denne beslutningen henger også sammen med et forsøk på å slippe en militant arbeidsstyrke, overdra selskapets aktiva til det multinasjonale papirselskapet Smurfit, og flytte produksjonen til Colombia. Smurfit er en av de største multinasjonale selskapene i papir- og pappsektoren og har vært involvert i Venepal før. Arbeiderne frykter at dette vil føre til en hensynsløs ribbing av virksomheten for alle produksjonsmidler, som det spanske flyselskap Iberia gjorde ved Viasa, et venezuelansk flyselskap, i 1990-årene.

Arbeiderne har nå overtatt kontrollen med fasilitetene og krever nasjonalisering under arbeiderkontroll som den eneste vei fremad. D. 16. september tog en delegasjon på 100 arbeidere til Caracas for at protestere foran Arbeidsministeriet. Edgar Peña, Generalsekretær i Papirindustriarbeidernes fagforening (SUTIP), som henger sammen med UNT, forklarte hvordan ”Smurfit har været i gang med at bryte selskapet op, og overta forskjellige å dele av det, med det formål av overta den overordnede kontroll over Venepal” (El Topo Obrero interview, 16/09/04).

Arbeidernes enhet med det revolusjonære folk
Arbeiderne er godt klar over nødvendigheten i å involvere lokalsamfunnet i kampen for å redde deres levebrød. Morón er en meget revolusjonær by med ca. 80.000 innbyggere, hvor støtten til Chávez ved tilbakekallelsesavstemningen den 15. august nådde helt opp på 73 %. Arbeiderne forklarte hvordan Venepal kunne bli brukt til gagn for hele revolusjonen. På den ene side ved å produsere papir til ”Misiones” (regjeringsstyrte sosiale prosjekter der kjøres av lokalsamfunnene) som vedrører utdannelse, det bolivarianske universitet, osv. Men det er mer. Selskapets fasiliteter inkluderer 5.000 hektar land i Carabobo, Falcón og Yaracuy, hvorav det meste av det ligger brakk, som bøndene har prøvd å oppdyrke mot eiernes vilje. Der er det også møller, forlatte hus, en skole, gressganger til kveg, et baseballstadion, et hotell med et svømmebasseng, et kraftverk og t.o.m. deres egen flyplass. De fleste av disse fasilitetene står ubenyttet og arbeiderne argumenterer derfor for at de bør brukes som en del av det revolusjonære prosjektet, til gagn for folket. Det bør deles land ut til bondekooperativer, sports- og utdannelsesfasilitetene bør brukes av lokalsamfunnene, osv.

På grunn av dette organiserte de kjempende arbeiderne den 22. september et massemøte med de lokale valgbataljonene (UBE’erne), de organisasjoner som ble satt op for å føre avstemningskampen opp til den 15. august, og som nå er ved å bli lokale organisasjonskomiteer for den revolusjonære bevegelse. 10 av de lokale UBE’er var til stede, og representerte hundrevis av organiserte folk. Det var et navneopprop av alle de forskjellige UBE’er som var tilstede, og alle deres representanter forklarte hvor mange folk de kunne mobilisere og hvordan de var forberedt på å hjelpe til med kampen (ved f.eks. å sørge for mat og transport). Stemningen på møtet var elektrisk. En representant fra en UBE sa at ”vi er i gang med en revolusjon, og denne kampen er vår kamp. Vi kjemper for Venepal-arbeiderne og deres familier, for forsvar for revolusjonen, og for vårt land”. En Venepal-arbeider tilføyde: ”Her ser vi arbeiderklassens styrke, som er i stand til å forene og mobilisere alle folkelige krefter mot et felles mål”.

Alexis Polanco, leder av UNT i Morón, og generalsekretær for arbeidernes fagforening i metallfabrikken Ferrelca, oppfordrede Carabobo-avdelingen av UNT til å organisere en regional marsj til støtte for Venepal-arbejderne. ”Denne kamp må bli et samlingspunkt for hele den revolusjonære bevegelse. Hvis Venepal falder i hendene på multinasjonale Smurfit, vil jobber gå tapt, og stor velstand som tilhører det venezuelanske folk vil gå til dette multinasjonale selskap. Dette går mot det revolusjonære prosjektet vi kjemper for. Venepals kamp er kampen for alle dem som støtter den revolusjonære prosessen, alle de utnyttede, og vi kan vinne denne kampen”.

Det neste skrittet i kampen var en marsj gjennom Moróns gater den 30 september. Mer enn 700 deltok, og stemningen var fylt med entusiasme og en fasttømret tro på at det kan lykkes. Det er klart at seiren for de revolusjonære styrker den 15. august, det tredje større nederlaget for det reaksjonære oligarkiet etter kuppet i april 2002 og sjefenes lockout i desember 2002, har påvirket arbeiderklassens bevissthet svært mye. Bare i Carabobo, en stat som konsentrerer en stor del av landets private industri, er dusinvis av fabrikker nær ved å bli organisert i fagforeninger med tilknytning til UNT. Det mest aktuelle eksempel er arbeiderne på Daimler-Chrysler fabrikken hvor - etter 25 år med CTV’s (den gamle fagforenings) mafialignende måte å kjøre fagforening på - 400 arbeidere nå er i gang med å oppstille en uavhengig, kjempende fagforening.

Organisert arbeiderklassesolidaritet

Den 6. oktober var det et møte i Valencia innkalt av UNTs Carabobo-seksjon med mer enn 50 fagforeningsledere fra staten, for å diskutere hvordan man bør organisere solidaritet med Venepal-arbeiderne. Tilstede var fagforeningsledere og tillitsvalgte fra Coca-Cola, Pirelli, Trimeca, Venezolana de Pinturas, Ford, General Motors, Proagro seccional Bejuma, Ferralsa, Owen-Illinois, Tubo Auto C.A., Protinal, Rodhia og Vicson, sammen med en delegasjon av Venepal-arbeidere. Solidariteten fra andre fagforeninger var imponerende. Tillidsmenn fra Ford donerte 200.000 Bs, og fagforeningsdelegater fra Owen-Illinois ga en sjekk på 100.000 Bs. Arbeidere på Venezolana de Pinturas besluttet på et massemøte den 9. oktober å gi en ukentlig donasjon til kampfondet, og oljearbeiderne på El Palito-raffineriet besluttet å donere 10.000 Bs pr. arbeider. Andre fabrikker gikk med på å organisere innsamlinger ved fabrikksporten, og det ble lagd en plan for å besøke alle fabrikkene som er organisert av UNT i Carabobo.

Et manifest ble vedtatt på dette møtet som oppfordrer til nasjonalisering av Venepal under arbeiderkontroll, oppfordring til alle UNT-organiserte til å støtte Venepal-arbeiderne ved å delta i mobiliseringen og innsamle de nødvendige midlene til å gjennomføre det. Den innkaller også til massemøter på alle fabrikker for å forklare saken og innsamle ukentlige donasjoner fra alle arbeidere til kampfondet. Manifestet går også imot Sentralregjeringens forhandlinger med pro-kupp-bosser som overtreder arbeideres rettigheter, liksom det går mot de reaksjonære dommernes samarbeid med arbeidsgivernes intriger, og innkaller til en nasjonal og internasjonal solidaritetskampanje under slagordet ”Nasjonalisering av Venepal under arbeiderkontroll”.

Dette er helt klart en kamp som vil være ekstremt betydningsfull for fremtiden for den bolivarianske revolusjonen i Venezuela. Like fra starten har den parasittiske venezuelanske overklassen vært i harnisk over denne revolusjonen, tross at bevegelsen ennå ikke har rørt ved den private eiendomsretten til produksjonsmidlene. I årtier har de vært uvillige og ute av stand til å utvikle landet på noen som helst progressiv måte, og derfor er de klar over at en revolusjonær bevegelse som bare forsøker å oppfylde massenes mest grunnleggende krav (helse, utdannelse, arbeid, boliger, jord) ville støte imot deres kontroll over landets økonomi. Og de har rett. Venepal-arbejdernes kamp viser klart veien fremad. For å kunne forsvare og utvikle de venezuelanske massenes levestandard, må arbeiderne ta kontroll over økonomien, så den kan bli styrt med en demokratisk plan til gagn for flertallet av folket.

Read more ...

20 January 2005
Chavez snakker med en Venepal-arbeider
etter å ha underskrevet resolusjon 3438
Bilde: Agencia Bolivariana de Noticias

Om morgenen den 19. januar, i Ayacucho-rommet i presidentpalasset i Caracas, og med Venepals arbeidere og tillitsvalgte til stede, skrev Chavez under resolusjon nr. 3438 som eksproprierer Venepal. Fra nå av vil det styres av arbeiderne og staten isammen.

Dette er en veldig viktig seier for arbeiderne ved Venepal, men mer enn det - det er et kjempesprang framover for den bolivariske revolusjon.

Venepal er en av hovedprodusentene av papp og papir i Venezuela og fabrikken ligger I Morón i industridistriktet Carabobo. En tid hadde det 1600 ansatte, kontrollerte 40% av det nasjonale markedet og var en av de største latinamerikanske produsentene i denne sektoren. Men ledelsen lot papirfabrikken sakte miste markedsandeler og utbytte. I april 2002, ved tiden rundt det kortlevde militærkuppet mot Chavez, var noen av selskapets største aksjeeiere tilstede ved tiltredelsesseremonien for den nye, ulovlige ”presidenten” Pedro Carmona. Under lockouten mot Chavez-regjeringa i desember 2002-januar 2003 motsto arbeiderne forsøk fra arbeidsgivernes side på å lamme fabrikken.

I juli 2003 erklærte eierne konkurs og arbeiderne svarte med å okkupere fabrikken. De begynte å produsere under arbeiderkontroll. Rowan Jimenez, en fagforeningsaktivist og et medlem av aksjonsutvalget, forklarte hvordan ”arbeiderne organiserte produksjonen, brøt alle produktivitetsrekorder og minsket uproduktivt spill til et nivå vi aldri har sett før” under okkupasjonen (El Topo Obrero, 16/09/04). Etter en 77 dager lang kamp kom man fram til en urolig våpenhvile. Men det skulle ikke vare. Den 7. september i fjor stanset selskapet igjen driften og klassekampen begynte på ny.

Papirmølla Venepal
Bilde: CMR

Helt fra begynnelsen sluttet arbeiderne seg til kravet for nasjonalisering under arbeiderkontroll som ble foreslått av kameratene i den revolusjonære marxistiske strømningen. Det var en mengde demonstrasjoner i Moron og Caracas, og solidaritetsaksjoner ble organisert av arbeidere i andre fabrikker, særlig de som var organisert i Carabobo-seksjonen til det nylig grunnlagte fagforbundet, UNT.

Måneder med kamp bar frukter den 13. januar, når en delegasjon med Venepal-arbeidere dro til Caracas for å kreve en løsning. Nasjonalforsamlingen erklærte at Venepal og alle anleggene var til ”offentlig gagn og sosial nytte”. Dette var forspillet til resolusjon nr. 3438. Dette er et resultat av kampen og utholdenheten til Venepals arbeidere som bevisst søkte støtte fra lokalsamfunnet i kampen sin.

I talen sin under åpningsseremonien, foran et stort antall Venepal-arbeidere og UNT-tillitsvalgte, sa Chavez: ”her lager vi en ny modell, og det er derfor de er sinte i Washington… modellen vår for utvikling innebærer en forandring i produksjonsapparatet. Arbeiderklassen må forenes, den må lære, den må delta”.

Edgar Peña, generalsekretær for SUTIP

Før Chavez, entret den eldste arbeideren i Venepal scenen og beskrev den fire måneder lange kampen og de ofrene som de hadde måttet gi. Edgar Peña, generalsekretær for Venepals fagforening forklarte hvordan arbeiderne hadde lagd et utkast til et prosjekt som beviste hvordan selskapet kunne gå med overskudd og hvordan dette bante vei for ekspropriasjon. Peña ba også om at nasjonalgarden skulle beskytte anlegget, siden det fortsatt fins de som forsøker å sabotere det. Han forklarte også hvordan de første varene som de kommer til å lage om noen få uker vil være øremerket regjeringens sosiale programmer (Misiones), ”til arbeiderklassens fordel”.

Chavez sa at kapitalismen er et system grunnlagt på slaveri, ”og det er derfor de er sinte i Washington, fordi vi vil frigjøre oss fra kapitalismen, på samme måte som de var sinte for mange år siden på idéene til Libertador Simon Bolivar”

Han henviste til Condoleeza Rices nylige kritikk av Venezuela, og sa at det fins gode medisiner på markedet mot magesår, ”for de som måtte trenge det”. Han la til at noen kanskje kunne være irriterte over det som skjer i Venezuela, men ”de vil fortsette å være irriterte over den revolusjonære prosessen, fordi ingen kommer til å få oss bort fra den”.

Chavez la til at “arbeidernes rolle i denne modellen er grunnleggende og det er forskjellen mellom denne modellen og den kapitalistiske modellen”. Han understreket at ”det er nødvendig å forandre produksjonsforholdene”.

Chavez taler til Venepal-arbeiderne
Bilde: Agencia Bolivariana de Noticias

“Kapitalismen vil tillintetgjøre arbeiderne… her driver vi med å frigjøre arbeiderne, og det er derfor de er irriterte i Washington”.

I en kjapp omskriving av Lenin, sa Chavez: “Nyliberal kapitalisme er det høyeste stadiet av kapitalismens galskap”.

”Venezuela er i krig, men vi invaderer ikke andre land og krenker ikke andre lands suverenitet… her er vi i krig mot fattigdom og nød”.

Han forklarte at bergingen av fabrikker fra statens side har som mål å forandre de utbyttende forholdene som arbeiderne har vært underkastet under kapitalismen og å øke landets industrielle kapasitet. Han la til at disse nye selskapene ikke burde ses som statskapitalisme, men som samstyring. ”Vi må ikke frykte arbeiderne siden de er selskapenes sjel”.

Chavez varslet også om “bergingen” av en maisfabrikk og alle råvareindustriene i Guyana (som vil si bl.a. det store SIDOR-stålverket).

Selv om han sa at “dagens ekspropriasjon av Venepal er et eksepsjonelt tiltak… vi har ikke tenkt å ta landet, hvis det er ditt så er det ditt”, så var han også nøye med at ”alle fabrikkene som er stengt eller nedlagt, har vi tenkt å ta over. Alle sammen”.

”Jeg anmoder arbeiderlederne til å gå denne veien”, sa han. Dette er en klar oppfordring til arbeidere i andre fabrikker som også var innblandet i kampen om de okkuperte fabrikkene i juli-august 2003, som CNV, Fenix, Industrial de Perfumes, CODIMA med flere. Arbeiderne i disse fabrikkene har allerede begynt å mobilisere på nytt.

Dette er uten tvil et kjempesprang framover i riktig retning. Men det må også utvides til alle sektorene i økonomien som er under monopol- og imperialistkontroll. Dette burde inkludere banksystemet (som for det meste ligger i henda til de to spanske selskapene), telekommunikasjonssektoren (i henda til amerikanske selskaper), matforsyninga (et par venezuelanske selskaper som eies av kjente kuppmakere), med flere. Dette må gjøres, som i tilfellet Venepal, under arbeiderstyring. På denne måten kan hele økonomien planlegges til folkets fordel. Dette er den eneste måten å garantere seieren til revolusjonen. Arbeiderkontroll, hvis den forblir isolert i et enkelt selskap, kan ikke løse problemet på lengre sikt.

Den bolivariske revolusjonen stanger mot kapitalismens mur. Nå må den bryte ned muren og gå mot en demokratisk planlagt sosialistisk økonomi for å vinne krigen mot fattigdom og nød.

Read more ...

08 December 2004


L’Ecole Alberdi est une petite école d’un quartier populaire situé sur une des nombreuses collines surplombant la vallée de la ville de Caracas.

Les quartiers populaires de la capitale vénézuélienne ne bénéficient en
général de l’attention médiatique que dans la rubrique « faits divers ».
C’est pourtant au sein de ces labyrinthes de ruelles, de maisonnettes, de
ranchos construits au rythme de l’exode rural que vit la majorité de la
population caraqueña. C’est là aussi qu’aujourd’hui bat le cour du
’proceso’, ladite Révolution bolivarienne menée par le gouvernement d’Hugo
Chávez.

Le 2 décembre 2002, dans une nouvelle tentative de faire chuter le
président Chávez, la Coordination démocratique - regroupement
d’organisations et de partis d’opposition - ; Fedecameras, la principale
organisation patronale ; et la Confédération des travailleurs vénézuéliens
(CTV), principal syndicat à l’époque, tous menés par les médias
commerciaux, lançaient une grève générale indéfinie - la quatrième de
l’année - pour faire chuter le gouvernement. Mais de grève générale, il
n’y en a pas eu au Venezuela. Il s’agissait avant tout d’un lock-out
patronal accompagné d’un sabotage du secteur pétrolier. Dans
l’enseignement, un bon nombre d’écoles furent fermées par leur directeur
ou leur autorité de tutelle, avec la complicité, volontaire ou non, de
professeurs. C’est le cas de l’école Juan Bautista Alberdi.

En réaction à cette nouvelle tentative de déstabilisation, le 9 janvier
2003, des gens du quartier ont décidé de s’emparer de l’école. Au début,
ils voulaient juste réagir à sa fermeture et « appeler les professeurs à
la réflexion ». Quasi deux ans plus tard, ils y sont encore et ont
transformé l’école en un véritable petit laboratoire social grâce au
travail autonome d’une communauté. L’école est aussi devenue le reflet du
processus de changement contradictoire que vit actuellement la société
vénézuélienne.

--------------------------------------------------------------------------------

A l’occasion de la présence, en Belgique, d’un coordinateur élu de
l’école, Oscar Negrin, trois conférences sont organisées à Liège, La
Louvière et Bruxelles par différentes associations. Ces rencontres seront
introduites par Frédéric Lévêque, coordinateur du réseau d’information et
de solidarité avec l’Amérique latine (RISAL) et membre du Comité pour
l’annulation de la dette du tiers monde (CADTM). Un traduction de
l’espagnol vers le français sera à chaque fois assurée.

*** LA LOUVIERE - Vendredi 10 décembre, 19h

Rencontre avec Oscar Negrin, directeur de l’école Juan Bautista Alberdi.

Diffusion d’une vidéo (25 min.) réalisée par les professeurs et les élèves
de l’école

Une initiative de la CGSP enseignement du centre et du Club Achille
Chavée, avec le soutien du CADTM.

Lieu: salle André Vogels - 7, rue du Temple, 7100 La Louvière.

*** LIEGE - Lundi 13 décembre, 20h

Rencontre avec Oscar Negrin, directeur de l’école Juan Bautista Alberdi.

Diffusion d’une vidéo (25 min.) réalisée par les professeurs et les élèves
de l’école

Lieu: Casa Nicaragua - 23, rue Pierreuse, 4000 Liège.
La rencontre sera précédée d’un repas à prix démocratique dès 18h30.

Une initiative du Centre culturel Barricade en partenariat avec la Casa
Nicaragua, Socialisme Sans Frontière, FLL, le CADTM, l’ACPR (Association
Culturelle Paul Renotte), l’ APED (Appel Pour une École Démocratique) et
avec le soutien de « D’autres Mondes », forum social à la liégeoise.

*** BRUXELLES - Mardi 14 décembre, 20h

Rencontre avec Oscar Negrin, directeur de l’école Juan Bautista Alberdi.

Diffusion d’une vidéo (25 min.) réalisée par les professeurs et les élèves
de l’école

Lieu: Espace Marx, rue rouppe, n°4, 1000 Bruxelles.

Une initiative du CADTM et de l’Espace Marx avec le soutien de Socialisme
Sans Frontière, du Collectif "Venezuela 13 Avril" et de la Campagne "Manos
Fuera de Venezuela".

--------------------------------------------------------------------------------
Contact:
Frédéric Lévêque
This email address is being protected from spambots. You need JavaScript enabled to view it.
02 539 32 19 / 0475 79 38 72

Read more ...

14 April 2002
O vice-presidente Diosdado Cabello, que foi empossado sob juramento pelo presidente da Assembléia Nacional William Lara, após Carmona ser forçado a reintegrar os membros eleitos da assembléia e outros funcionários públicos afastados em 12 de abril.

Finalmente, em meio a cenas de regozijo, Hugo Chavez foi levado de helicóptero militar ao Palácio Miraflores e reintegrado como presidente da Venezuela.

Provocação contra-revolucionária

A contra-revolução na Venezuela foi desencadeada pelas greves anti-Chavez na indústria petrolífera venezuelana. Eram contra-revolucionárias - o equivalente à greve dos caminhoneiros organizada pela CIA contra o governo de Allende no Chile. Foram organizadas pela administração da industria do petróleo venezuelana, a PDVSA, em aliança com a ala direitista dos burocratas da CTV. Que o movimento simpático à reação tenha sido capitaneado pelos interesses petrolíferos não foi acidental. Os diretores da PDVSA necessitaram pôr termo às restrições relativas à produção petrolífera e retornar à posição prévia na qualidade de único maior fornecedor de petróleo aos Estados Unidos.

O golpe em si decorreu dos eventos de 11 abril, quando uma demonstração dita de 350.000 foi organizada contra o governo Chavez. Desde que a mídia na Venezuela é anti-Chavez de forma virulenta, este número é quase certamente exagerado. Uma agencia noticiosa verificou que os manifestantes realmente não superaram os 50.000. Noticiou-se que as forças de segurança pró-Chavez teriam aberto fogo contra pessoas desarmadas anti-Chavez, matando 15 delas e ferindo outras 157. A ala direitista usou a notícia, real ou falsa, como desculpa para exigir a renúncia do presidente Hugo Chavez. Com efeito, relatos posteriores indicaram que a maior parte dos mortos eram manifestantes pró-Chavez aparentemente alvejados por atiradores de tocaia postados em telhados. Tudo não passou de manifesta provocação.

Os interesses de classe por trás do golpe eram óbvios. O cabeça do governo contra-revolucionário era um rico homem de negócios e dirigente de associação patronal. Sua primeira providência foi extinguir a chamada legislação antiinvestimento de Chavez, isto é, todas as leis que objetivassem defender os interesses da Venezuela e elevar o padrão de vida das massas. A corrupta e podre burguesia venezuelana é incapaz de desempenhar um papel progressista. Se postos em pratica seus planos, isto significaria colocar o país e suas consideráveis reservas petrolíferas sob domínio do imperialismo americano. A administração da PDVSA já tinha traçado um plano para restabelecer e expandir a produção, que podia reconduzir a um nível diário de 300.000 barris acima da quota da OPEP.

O papel do imperialismo dos Estados Unidos

O golpe foi dirigido pela burguesia venezuelana e seus serviçais nas forças armadas. Mas a mão que puxou os cordéis estava obviamente em Washington. O plano nasceu e cresceu nos Estados Unidos. A administração Bush deleitava-se ao pensar em Chavez algemado, e estava se preparando para apossar-se da indústria petrolífera venezuelana pela porta dos fundos, concedendo “ajuda” direcionada ao novo governo de Caracas na forma de investimentos petrolíferos. É a parte mais ampla da estratégia do imperialismo estadunidense, após 11 de setembro, para intervir mais agressivamente por toda parte.

O interesse imperialista na Venezuela é, em parte, econômico. Há comentários na América sobre uma recuperação econômica. Mas é ainda débil e instável. A demanda nos Estados Unidos melhorou, mas na Europa ocorre num passo bem menor, e o Japão permanece em graves apuros. Em tal situação, os mercados petrolíferos são necessariamente voláteis. E qualquer ruptura na produção petrolífera a esta altura teria as mais sérias conseqüências para a economia mundial. O que se requer para uma sólida recuperação não é apenas aumento na demanda (que pode ter caráter episódico), mas uma elevação na lucratividade. As margens de lucro ainda permanecem deprimidas. Um aumento no preço de qualquer um dos fatores de produção deprimiria as margens de lucro ainda mais, empurrando a economia mundial para uma queda até mesmo mais abrupta do que antes. Neste sentido, as convulsões no Oriente Médio pairam tal qual uma ameaçadora nuvem tempestuosa por sobre o cenário econômico.

A questão Israel-palestina está acirrando os ânimos em toda a região de forma alarmante - nela o Hezbollah, a Síria, a Jordânia e o Egito envolvem-se cada vez mais. As coisas ficam mais complicadas! E então vem à baila o preço do petróleo... Este tem flutuado violentamente, implicando em cortes nos suprimentos da OPEP, ameaças de guerra, aumento da violência no Oriente Médio e instabilidade política na própria Venezuela. O caos no Oriente Médio parece ter forçado Washington a adiar seus planos para atacar o Iraque. Tudo indica que a reunião cume do último fim de semana entre o presidente dos Estados Unidos e o primeiro-ministro Tony Blair em Crawford (Texas) não produziu resultados muito positivos. Até mesmo um entusiasta de guerras tal qual Tony Blair foi compelido a advertir Bush, reservadamente, de que por vezes é melhor avaliar as circunstâncias antes de agir. O adiamento não significa, porém, abandono da idéia. Mais cedo ou mais tarde botas americanas pisarão no Iraque.

Bush está determinado a insistir com seus planos de agressão militar ao Iraque, mas sente-se desconfortavelmente ciente de que o caos geral no Oriente Médio - acentuado pelo fracasso da missão de Powell em forçar uma retirada de Israel na Palestina - pode levar a uma queda catastrófica da produção petrolífera, o que, de resto, poderia conduzir a uma brusca elevação de preços e ao afastamento de qualquer perspectiva de recuperação econômica. Os Estados Unidos têm urgente necessidade de garantir o fornecimento do petróleo situado a cômoda distância de milhares de milhas do Oriente Médio.

Os imperialistas procuram manter baixo o preço do petróleo. Há rumores indicativos de que os produtores russos, seguindo o alinhamento colaboracionista de Putin com o imperialismo estadunidense, traçam planos para abocanhar fatia do mercado iraquiano antes do 30º dia do fim do embargo da exportação de petróleo, convocado no começo desta semana, em protesto pela recente ocupação de territórios palestinos na Margem Ocidental. Neste drama de alcance mundial, a Venezuela é um peão ponderável. As políticas de Hugo Chavez ameaçavam os interesses das grandes consórcios petrolíferos causando maior preocupação para as bandas de Washington.

Com a crescente instabilidade no Oriente Médio - onde o Iraque acaba de reduzir sua produção petrolífera - interessa os Estados Unidos restringirem a coesão da OPEP. Antes da posse de Chavez, em fevereiro de 1999, a Venezuela era que desrespeitava as quotas estabelecidas pela OPEP. Recentemente, à altura de dezembro de 1999, a Venezuela estava excedendo sua quota de produção num milhão de barris. Mas o novo governo, em sua tentativa de opor-se ao imperialismo dos Estados Unidos, transformou-se no mais entusiástico respeitador das quotas. Durante sua presidência, Chavez pressionou em prol de numerosos cortes na produção e deu uma volta pelo mundo no ano passado para forçar reduções, obtendo algum êxito. Isto inevitavelmente colocou a Venezuela em conflito com as grandes companhias de petróleo e o imperialismo americano.

Mas há uma dimensão mais ampla para as atividades do imperialismo americano na Venezuela, que em muito transcende a questão econômica. O setor militar norte-americano está ativamente envolvido na guerra suja contra as guerrilhas da FARC e da ELN na vizinha Colômbia. É sobejamente conhecido que Chavez mantinha relacionamento amistoso com as guerrilhas colombianas. O fato constituiria razão suficiente para a CIA buscar sua deposição.

No entanto, a razão principal não é nada disso. O fundamental é que a radicalização das massas na Venezuela ameaçava espalhar-se por outros paises latino-americanos, vasta região que se encontra no momento angustiada por profunda crise econômico-social. Ao remover Chavez do poder, o imperialismo americano esperava apertar suas garras em torno a América Latina. Seria uma lição para as massas noutros paises. E, por acréscimo, a instalação de governantes mais amigáveis e flexíveis em Caracas levaria a um aumento da produção petrolífera venezuelana, e conseqüentemente implicaria em maior estabilidade dos preços do petróleo. Em resumo, uma proposição de negócios muito saudável! Tudo isto requeria um pequeno golpe.

Como a contra-revolução defendeu a “democracia”

Previsivelmente, o golpe direitista foi recebido com mal disfarçada satisfação pela burguesia internacional. Estes hipócritas descreveram os eventos de 11 de abril como um “retorno à democracia” na Venezuela! Esta foi a linha assumida pelo diário madrileno E Pais. Contudo, o mesmo jornal foi compelido subseqüentemente a divulgar testemunhos pessoais afirmando que eram muitos os casos de brutalidade e violência praticados pelas forças contra-revolucionárias. Partidários de Chavez foram forçados a esconder-se à medida que as forças armadas punham-se a deter os apoiadores do governo. Prisioneiros eram levados a quartéis do exercito onde eram surrados e torturados. Tais são os métodos dos “democratas” burgueses na Venezuela.

O comandante do exército venezuelano general Efraim Vasquez Velasco - principal líder da rebelião - tentou evitar qualquer movimento contra o novo governo ao implementar um agressivo “plano de desarmamento”. O novo regime iniciou imediatamente buscas em propriedades particulares e veículos, com a intenção de apreender todas as armas não registradas e prender adeptos de Chavez. Determinou que o exército atuasse em colaboração com o procurador-geral nacional para “identificar, desarmar e desarticular” as milícias civis organizadas sob a denominação de Círculos Bolivarianos.

Uma caça às feiticeiras foi iniciada contra adeptos de Chavez, membros do parlamento e funcionários do governo legalmente eleito. Vasquez Valasco confirmou que os militares e policiais civis estavam realizando uma busca nacional para deter o vice-presidente Cabello e o prefeito municipal libertador Freddy Bernal, sob alegação de que Cabello era o principal organizador e financiador dos Círculos Bolivarianos armados, e que se supunha Bernal houvesse comandado atiradores de tocaia que alvejaram, em 1’1 de abril, os manifestantes anti-Chavez de telhados de casas no centro de Caracas.

Os reacionários vitoriosos puseram-se sistematicamente a abolir todos os decretos progressistas do governo deposto, que fora eleito por esmagadora maioria. Eles defendiam poderes absolutos para si próprios - gangues de conspiradores não eleitos - enquanto cancelavam 49 decretos de um governo democraticamente eleito, suspendendo e prendendo membros eleitos da Assembléia Nacional, mais 20 juizes (chega de perder tempo em preservar a independência do judiciário!), 12 governadores e todos os prefeitos pró-Clhavez. Todas estas medidas atraíram aplausos das “democracias” ocidentais como “passos destinados à restauração da democracia” na Venezuela! George Orwell poderia escrever uma novela muito boa em torno do tema.

De acordo com todos os relatos disponíveis, os contra-revolucionários conduziam-se excessivamente confiantes. Estavam convencidos que havia pouco ou nenhum perigo de que os adeptos de Chavez pudessem lançar um contra-golpe com êxito para recuperar o controle do governo. No pior dos casos, eles previram o surgimento de algumas ocorrências isoladas de violência em Caracas e noutras áreas urbanas, as quais facilmente podiam controlar. Também temiam que elementos pró-Chavez em áreas rurais pudessem tentar ligar-se às guerrilhas colombianas e empreender operações no território venezuelano.

Mas esses senhores não contavam com a reação das massas venezuelanas.A despeito do fato de que Chavez não houvesse levado a revolução a seu termo, e a crise na Venezuela tivesse começado a gerar efeitos adversos, as massas instintivamente compreenderam a ameaça representada pela contra-revolução. Recuperando-se do choque inicial, tomaram as ruas de Caracas e de outras cidades, varrendo tudo que encontraram pela frente.

O colapso do golpe

O papel das massas populares foi decisivo para derrotar a contra-revolução. Defrontado pela mobilização espontânea das massas, as tentativas para impor uma ditadura diluiu-se. Sem o apoio das forças armadas, a burguesia não podia estabelecer a ditadura. E ainda, a reação popular rapidamente agravou as cisões dentro do exército. Não se supunha que acontecesse! Parece que a presidência de vida curta de Carmona desfez-se porque os burgueses contra-revolucionários - sem dúvida sob pressão da CIA - tentaram ir muito longe e muito depressa, abrindo um racha entre os milicos e um setor dos generais que, muito corretamente, temeram que sobreviesse uma guerra civil.

Os líderes golpistas começaram a cindir-se e a discutir entre si. A partir desse momento, o golpe estava condenado. Stratfor relata fatos que levaram ao colapso:

“As medidas econômicas e políticas anunciadas por Carmona ao assumir o governo em 12 de abril - inclusive a dissolução da Assembléia Nacional e a demissão dos juizes da Suprema Corte e de ouros altos funcionários governamentais - não foi o que tinha sido acordado pelas facções políticas, civis e militares que formavam a coalizão centrodireita de apoio a Carmona e excediam os objetivos da centrodireita moderada.

“O golpe dentro do golpe da ala direita foi montado por um grupo de oficiais militares protegidos do general Ruben Rojas, em parceria com empresários e políticos ultra-conservadores - alguns dos quais afiliados à organização católica extremamente conservadora Opus Dei. O ministro da defesa do governo de Carmona, vice-almirante Hector Ramirez Perez, é protegido de Rojas de longa data, enquanto a escolha de Carmona para o ministério do exterior recaiu em José Rodriguez Iturbe, pertencente às fileiras da Opus Dei.

Noutras palavras, os reacionários excederam a si mesmos. Quando Carmona anunciou a dissolução da Assembléia Nacional, a coalizão cívico-militar de apoio ao governo provisório de Carmona ruiu imediatamente, enquanto o equilíbrio de forças se voltava em favor de Chavez. Com o crescimento dos protestos nas ruas, o apoio popular e sindicalista a Carmona evaporou-se, e as FAN´s também cindiram-se em pelo menos três grupos distintos agora em luta poder dentro do estamento militar.

Compreendendo que a situação escapava de suas mãos, Vasquez Velasco, numa alocução televisiva condicionou seu apoio a Carmona à imediata reintegração das prerrogativas da Assembléia Nacional. Carmona logo cedeu. Todavia, restabelecidos os poderes da Assembléia Nacional, Lara, seu presidente, às pressas depôs Carmona; Cabelo prestou juramento e foi reempossado como presidente provisório. Enquanto isto, Chavez retornava ao palácio presidencial. A rebelião ruiu como um castelo de cartas. E o exército rachou às escâncaras.

Cisões na cúpula

É claro que Chavez ainda conta com considerável apoio, não apenas junto às massas mas também no exército. O general Baduel declarou-se em rebelião contra o governo Carmona mesmo antes que este prestasse juramento e assumisse a presidência em 12 de abril. Exerce o general o comando de um corpo de elite de 2.000 pára-quedistas e um vasto arsenal de armas e munições, o que não constitui ameaça insignificante! O general de divisão Julio Garcia Montoya, secretário efetivo do Conselho Nacional de Segurança e Defesa, também manifestou-se em rebelião e tornou pública sua oposição ao governo interino através de entrevista à televisão cubana, logo depois retransmitida para a Venezuela.

Continua Stratfor: “Um grupo dirigido pelo general Efrain Vasquez Valasco, comandante do exército, que emergiu em 11-12 de abril como líder da facção centrodireita integrada por oficiais de careira que se opõem aos propósitos de politizar as FAN´s e de afastar o país da democracia capitalista. O grupo de Vasquez Velasco negociou o acordo com os dirigentes da oposição que instalou Carmona como presidente provisório de consenso.

“Um segundo grupo compõe-se de oficiais ultra-conservadores em quatro setores das FAN´s. Alguns destes oficiais são de longa data protegidos de Rojas, e outros - inclusive membros da Opus Dei - provenientes do Partido Democrata Cristão-COPEI, por longo tempo dominado pelo ex-presidente Rafael Caldera, que é também sogro de Rojas. As fontes de Stratfor afirmam que este grupo planejou dar um golpe contra Chavez em 27 de fevereiro, mas o intento abortou sobre forte pressão dos camaradas centristas dentro das FAN´s e da administração Bush em Washington.

“O terceiro grupo compõe-se de oficiais pró-Chavez, incluindo o general Raul Baduel, que comanda a 42ª Brigada de Pára-quedistas sediada em Maracay, Estado de Aragua. É a antiga unidade de Chavez; Baduel é um de seus mais íntimos amigos e aliados políticos no exército”, dizem as fontes.

Aléxis de Tocqueville assinalou há muito tempo que a revolução começa no cimo. Os últimos acontecimentos demonstram claramente que a classe dominante na Venezuela está cindida. E o racha estende-se até o topo do estado e das forças armadas. Tal fato, como explicou Lenine, constitui a primeira condição para uma revolução. A tentativa falha da contra-revolução exacerbou essas contradições e cisões da classe dominante, e criou as mais favoráveis condições para uma mudança social completa. Os reacionários forçosamente ficaram na defensiva e, por enquanto estarão paralisados e incapazes de agir. Uma diretriz corajosa vinda de cima seria suficiente para privar a reação de sua base social e permitir até mesmo uma transferência pacífica do poder para a classe trabalhadora.

Há momentos na historia que são decisivos. É uma questão de “isto ...ou aquilo”. A conta-revolução lançou um desafio. Sua primeira tentativa falhou. Mas não será a última! A burguesia e seus pontos de apoio no meio militar estão determinados a ver-se livre de Chavez de uma forma ou de outra. Sua resolução será fortalecida por Washington, que tem muitos motivos para desejar a queda do regime de Chavez.

Marx assinalou que a revolução necessita do látego da contra-revolução. O estado de coisas presente é reminiscência do tancazo do Chile - a primeira tentativa para depor o governo de Allende, derrotada pelo movimento de massas. Não há nenhuma dúvida de que se Salvador Allende tivesse aproveitado o momento para conclamar às massas à ação, a revolução teria facilmente tido êxito. Mas ao desperdiçar-se a oportunidade a contra-revolução nas forças armadas - recordemos que se supunha Pinochet fosse um “democrata” leal - reagrupou-se e preparou o golpe sangrento poucos meses depois. Isto representa séria advertência para os trabalhadores venezuelanos!

O papel de Chavez

Depois dos eventos de 11-12 de abril, a permanece completamente instável. Nada foi solucionado. A situação assemelha-se em muitos aspectos a que existiu em Cuba em 1960. Geralmente não se compreende que quando Castro chegou primeiramente ao poder, não tencionava nacionalizar os meios de produção. Seu programa visava apenas a reformas democráticas que não iam alem das limitações do sistema capitalista. Com efeito, seu modelo publicamente declarado era...o norte-americano.

Todavia, em bases capitalistas não há perspectivas para paises como Cuba e a Venezuela. A tentativa de Castro de realizar reformas para melhoria das condições do povo cubano imediatamente puseram-no em conflito com o imperialismo dos estados Unidos e os grandes monopólios da mesma nacionalidade controladores da economia cubana. A fim de defender os ganhos da revolução, Castro foi obrigado a nacionalizar propriedades do imperialismo americano e eliminar o capitalismo em Cuba.

Posto que a revolução cubana não seguisse o modelo clássico da Revolução de Outubro, e os trabalhadores nunca ocupassem o poder através de conselhos democraticamente eleitos, Castro teve, não obstante, o apoio das massas, e a expropriação dos latifúndios e do capitalismo em Cuba representou um golpe para o imperialismo e grande passo avante. O imperialismo americano chamuscou seriamente seus dedos em Cuba. Sua tentativa para destruir a revolução depositando sua confiança nas forças contra-revolucionárias, armadas e financiadas pela CIA, terminou em humilhante derrota na Baía dos Porcos.

Não há dúvida que Washington temia que Chavez pudesse palmilhar o caminho idêntico ao de Castro, que se sabe o admira. Isto parece improvável. Chavez não pode esperar ajuda de Havana. O regime cubano precisa manter-se fora disso. Havana limitar-se-á a dar conselhos - e os conselhos incutirão em Chavez a necessidade de não ir muito longe, a não provocar os americanos, e assim por diante. Considerando-se que o próprio Castro não pretende provocar os americanos, de seu ponto de vista este é um parecer saudável. Mas é uma advertência que, se observada, significará a destruição da revolução venezuelana.

O drama ainda não foi encenado. A Venezuela encontra-se ainda em profunda crise econômica; o golfo entre as classes é enorme. Há uma polarização entre a esquerda e a direita. A crise imediata tem resultado em empecilhos para a contra-revolução. Contudo, o conflito está longe de seu final. O equilíbrio de forças que retornou tão decisivamente para Chavez em 13 de abril pode mudar noutra direção da mesma forma e rapidamente. Ele estará sob impiedosa pressão do imperialismo dos Estados Unidos. A burguesia, com o apoio ativo e o encorajamento da CIA, intensificará sua campanha de sabotagem e desestabilização.

Nem ao menos é certo que Chavez tenha apoio suficiente na Assembléia Nacional para manter-se na presidência. Consoante uma avaliação informal, na assembléia e nas forças armadas (FAN), cerca de 75% dos membros da assembléia opõem-se a permitir que Chavez continue na presidência. O ministro do interior e da justiça anterior, Luiz Miquelina, que comanda ponderável bloco de votos moderados dentro do dominante Movimento da Quinta República (MVR), será um elemento chave em qualquer esforço para pôr termo à presidência de Chavez por meios legais e constitucionais. A posição de Chavez é, por este motivo, extremamente precária. Se ele não fizer o que os capitalistas e imperialistas desejam, poderá ser deposto pela própria Assembléia Nacional.

A real Revolução Bolivariana

Chavez sem dúvida é um homem honesto, que deseja agir no interesse de seu país e do seu povo. São boas suas intenções. Mas, em política como na vida, as intenções nunca bastam. O problema é que Chavez não é marxista, e tende a ser inconsistente. Isto pode ser fatal em situações onde o equilíbrio de forças é instável. Fosse Chavez marxista, poderia apelar para as massas passando por cima da Assembléia Nacional. A criação de comitês de ação em cada fábrica, refinaria de petróleo e quartel, é único caminho para defender a revolução e desarmar as forças contra-revolucionárias. Deve-se armar a classe operária para sua própria defesa contra o perigo de outro golpe. Somente ações decisivas podem evitar nova crise em que a contra-revolução assumirá um caráter ainda mais violento e assassino.

A posição do exército constitui fator crucial. Os reacionários da caserna sofreram sério revés. Mas já estarão se rearticulando, com a ativa assistência da embaixada dos Estados Unidos. As próximas 24 a 48 horas poderão ser decisivas. Se ações firmes não forem tomadas para desarmar os contra-revolucionários, poderia gerar-se uma guerra civil, com lutas entre unidades militares que suportam Chavez ou a ele se opõem. Se a classe trabalhadora atuar com suficiente energia, as tropas do exército podem rapidamente ser ganhas para o lado da revolução. O melhor da oficialidade assim a seguirá, isolando os elementos reacionários do estado-maior. A revolução pode ainda ter êxito com um mínimo de violência e perda de vidas. Mas se a revolução hesitar, estará perdida. Preparar-se-á o caminho para terrível derramamento de sangue, terminando mais tarde em brutal ditadura militar.

Acima de tudo, é necessário esmagar a resistência patronal e de seus sequazes. Parta-se para a imediata expropriação da propriedade imperialista e da burguesia venezuelana! O único meio de afastar o perigo da contra-revolução é eliminar sua base de sustentação, isto é, expropriando a classe capitalista. Decreto de emergência com este objetivo deve ser posto diante da Assembléia Nacional. Se a contra-revolução tentar bloqueá-lo através da Assembléia Nacional, então a única saída é dissolvê-la e governar através de comitês populares eleitos.

Trabalhadores da Venezuela! Tudo agora despende de ti; Por tuas ações, derrubaste a contra-revolução. Mas tua vitória não está assegurada. Terrível perigo paira sobre tuas cabeças, a de tuas famílias e de teus entes queridos. Lembra-te do que aconteceu no Chile! Não acredites naqueles que afirmam que tudo está resolvido, que a situação deve acalmar, que a democracia está segura nas mãos da Assembléia Nacional! A menos que o domínio dos capitalistas, dos serviçais do imperialismo americano - seja destruído, as conquistas que conseguiste nunca estarão asseguradas.

Confias somente em tua própria resistência e unidade! Constitua comitês de ação para a defender a revolução e derrotar a reação! Amplia-os e liga-os uns com outros, em bases locais, regionais e nacionais. Uma vez o poder da classe trabalhadora esteja organizado, nenhum poder na terra poderá resistir-lhe. O cenário está preparado para o confronto final e inevitável entre o povo trabalhador e as forças da reação.

Enfrentas um inimigo poderoso: o imperialismo americano. Mas na realidade, este inimigo é um colosso com pés de barros. Tens poderosos aliados em milhões de pessoas exploradas e oprimidas na América Latina. Essas pessoas descobrem que têm vez e voz - na Argentina, no Peru, no Equador, na Colômbia - num país após outro os trabalhadores, camponeses e desempregados começam a reagir em defesa de seus interesses. Essas são as reservas de massas populares da revolução venezuelana!

Há muito tempo, Leon Trotsky tratou da revolução permanente. Esta é única perspectiva para paises como a Venezuela. Os fatos devem ser enfrentados. A burguesia não pode desempenhar papel progressista na Venezuela. Apenas sob o domínio da classe trabalhadora podes na verdade resolver os problemas. Fundamentada numa economia socialista planificada, sob o controle democrático e a administração dos próprios trabalhadores, pode-se fdazer imenso progresso. Mas a revolução isolada não pode durar muito. Ou espalha-se para ouros paises, ou será destruída mais cedo ou mais tarde. O internacionalismo é, assim, questão de vida ou de morte para a revolução venezuelana.

Hugo Chavez tem falado da Revolução Bolivariana. Quando Simon Bolívar ergueu a bandeira da luta contra o imperialismo espanhol, tinha em mente uma guerra nacional de libertação que poderia unir todos os povos da América Latina. Mas seu sonho foi traído pelas chamadas burguesias nacionais que empreenderam a balcanização da América Latina. Esta é a verdadeira causa da escravização e opressão do poderoso continente.

A única forma de derrotar o imperialismo dos Estados Unidos é pela união da revolução da Venezuela com as lutas que estão acontecendo em toda a América Latina. Por toda parte, o sistema capitalista está em crise; ele oferece aos povos apenas pobreza, miséria e desemprego. Subjuga todas as nações ao controle do imperialismo norte-americano e à ditadura do capital, transformando as palavras “democracia” e “soberania” em frases sem significado. Tudo o de que se necessita é uma vitória. E, então, os regimes capitalistas, podres e falidos, ruirão por toda parte. O caminho estará aberto para a realização do sonho de Bolívar da única maneira possível - como os Estados Unidos Socialistas da América Latina.

No último dezembro, os trabalhadores argentinos mostraram o caminho. As classes trabalhadoras venezuelanas e argentinas colocam-se agora na linha de frente da revolução latino-americana. Todos os olhos estão agora voltados para a Venezuela. A parada é muito alta. Uma vitória decisiva na Venezuela transformaria todo um estado de coisas. No entanto, a vitória de forma alguma está garantida.

É necessário tirar sérias conclusões dos eventos dos últimos três dias. Não é possível realizar meia revolução. Não é possível melhorar as condições das massas e deixar a burguesia podre e reacionária no controle dos meios de produção. A terra, os bancos e as industrias devem ser retirados de suas mãos. O poder econômico deve estar nas mãos do povo. Esta é a primeira condição para a vitória. Sem isso, nenhum progresso é possível.

O que se torna necessário é uma tendência marxista ousada, que participará do Movimento pela Quinta República (MVR), proporcionado ao mesmo tempo as necessárias perspectivas, estratégias e programa revolucionários. Os elementos para tal tendência já existem. Tudo agora depende da rapidez com que se possam organizar e mobilizar a classe trabalhadora e liderá-la no rumo à vitória. A vitória da revolução venezuelana acenderia uma fogueira que inflamaria toda a América Latina.

Read more ...

19 April 2002
Venezuela’daki durum kritik bir noktaya ulaşıyor. Muhafazakâr büyük sermaye ve ABD elçiliği tarafından desteklenen gerici güçler, parlamenter yollardan yasal olarak seçilmiş Hugo Chavez hükümetini devirmek için tüm kuvvetlerini seferber ediyorlar.

Read more ...

21 January 2003


De fapt "greva naţională civică" lansată de opoziţie pe 2 decembrie 2002, care cerea alegeri anticipate şi demisia imediată a lui Chavez a fost un eşec de la ănceput. Cînd am ajuns la Caracas, pe 11 decembrie, aeroportul funcţiona normal, la fel ca şi transportul public (autobuze, taxiuri şi metroul), magazinele, restaurantele şi barurile. Industriile de bază (oţel, aluminiu, etc), care sunt proprietate de stat lucrau la 100% capacitate datorită deciziei muncitorilor şi sindicatelor de a se opune "grevei".

În statul Carabobo, unul din cele mai importante centre industriale ale ţării marile confederaţii sindicale "Lupta de Clasă" şi "Blocul Sindical Democrat" � centrale sindicale ce acoperă muncitori din 52 federaţii din ţară (inclusiv de la firmele Ford, General Motors, Chrysler, Pirelli, Good Year, Firestone, MAVESA, etc) şi-au declarat opoziţia faţă de "grevă". Unele din aceste întreprinderi au continuat să lucreze dar în altele muncitorii s-au prezentat la lucru şi au găsit fabricile încuiate de directori. Au cerut să fie plătiţi, deoarece au venit la serviciu, şi în multe cazuri chiar au fost plătiţi. Acelaşi lucru s-a întîmplat şi în anumite sectoare ale industriei alimentare care este controlată aproape total de "Grupo Polar" � proprietate a omului de afaceri Mendoza, care e totodată şilider al opoziţiei ani Chavez.

Nu este nici un fel de grevă, ci un sabotaj al şefilor. Faptul că acest protest are sprijinul centralei sindicale CTV, cea mai importantă din ţară, nu trebuie să păcălească pe nimeni căci Comitetul Executiv al acestei centrale nu a fost niciodată ales. Oamenii care se autodeclară la conducerea centralei sindicale s-au ales singuri într-un fel de "alegeri" din noiembrie 2001. Lucru care explică de ce majoritatea federaţiilor şi liderilor sindicali nu îi recunosc.

Singura parte a economiei afectată, (într-adevăr, urît de tot) de protestele opoziţiei este industria petrolieră. Care este situaţia acolo?

Un grup mic de manageri, directori, supraveghetori şi specialişti au organizat sabotarea producţiei şi aproape că au oprit industria petroliferă. Acest tip de industrie este foarte computerizat şi cîţiva manageri care îşi retrag cheile şi îşi ascund parolele pot face foarte mult rău. Aceşti domni s-au asigurat înainte că îşi vor primi salariile (colosale) deşi sunt " în grevă". Lor li s-au alăturat cîţiva căpitani de tancuri petroliere şi echipaje care s-au răsculat şi au refuzat să livreze marfa la termen. Este important de notat că liderii centralelor sindicale din industria petrolieră, care îm Aprilie au fost de partea autorilor loviturii de stat eşuate, de data asta nici măcar nu au avut tupeul să dea o declaraţie publică în favoarea "grevei naţionale". Încet dar sigur, muncitorii din rafinării au preluat controlul asupra producţiei şi au descoperit că se pot descurca şi fără şefi; industria petrolieră începe să revină la normal. Pe 10 ianuarie compania de stat PDVSA (Petroleos de Venezuela), în proprietate de stat, muncea deja la 50% din capacitate.

Protestul opoziţiei a fost însoţit de o campanie de minciuni, jumătăţi de adevăruri şi manipulări grosolane din mass media. În special posturile TV , controlate de opoziţie, s-au întrecut pe sine. Toate aceste posturi şi-au întrerupt programele normale pentru a diuza ştiri despre succesul grevei şi au înlocuit pauzele de publicitate cu pauze de propagandă ale opoziţiei. Pentru a avea o idee de isteria la care s-a putut ajunge, atunci cînd guvernul a obţinut o hotărîre judecătorească de a înlocui echipajele de pe petrolierele rebele, opoziţia a pretins că noile echipaje sunt formate numai din cubanezi, semn sigur că ţara se îndreaptă spre un "comunism de tip Castro". Minciuna s-a tot repetat pînă cînd, în urma unei declaraţii a ministerului de externe cubanez, liderii din opoziţie au fost siliţi să admită că nu era nici un cubanez la tancurile petroliere.

. La începutul lunii ianuarie opoziţia, văzînd eşecul acţiunilor de protest, a decis să escaladeze conflictul anunţînd închiderea băncilor şi a şcolilor. Ambele acţiuni au eşuat. Majoritatea băncilor au rămas deschise iar cele care s-au închis au fost redeschise după 48 de ore; iar şcolile au fost deschise de o alianţă între părinţi, profesori şi elevi, uneori contra ordinelor directorilor.

Easte Chavez un dictator nepopular? Opoziţia a chemat demai multe ori la proteste cu scopul de a-l fece să-şi dea demisia. Au reuşit să mobilizeze 100 000, 200 000, chiar 300 000 de oameni pe străzi, în special din clasele bogate sau de mijloc din Caracas. Ceea ce nu se spune este că Bolivarienii, cum se autodenumesc ei care doresc continuarea procesului revoluţionar, pot aduna mulţimi şi mai mari de oameni. Pe 7 decembrie, chiar la începutul "grevei naţionale" o demonstraţie mamut a scos pe stzrăzile Caracasului două milioane de oameni împotriva opoziţiei şi pentru a apăra guvernul ales.

Ce a realizat "greva" opoziţiei? A polarizat societatea şi a obligat mulţi oameni care erau neutri pînă atunci să treacă de partea uneia dintre cele două tabere. Majoritatea s-au declarat împotriva protestului opoziţiei, pe care îl văd responsabil pentru cozile la benzină şi alimente. De multe ori oamenii de la cozile de ore întregi de la benzină i-au dat pur şi simplu afară pe partizanii opoziţiei, pentru tupeul de a da vina pe guvern pentru lipsa benzinei.

Chavez nu este nici un fel de dictator. De fapt suporterii lui îi cer să acţioneze mai ardical împotriva opoziţiei, care se încăpăţînează să încerce răsturnarea prin forţă a unui guvern ales legal. Singurii care mai sunt la închisoare în urma puciului nereuşit din aprilie 2002 sunt de fapt sprijinitorii guvernului legal, deci ai lui Chavez, care apărau palatul prezidenţial împotriva puciştilor! Incredibil! Pedro Carmona, care se autointitulase noul preşedinte preţ de cîteva ore a fost pus în arest la domiciliu dar peste cîteva zile a evadat şi s-a refugiat în Columbia. Ziarele opoziţiei - majoritatea presei - au numeroase editoriale în care cheamă forţele armate să răstoarne guvernul legal şi nu sunt interzise!Ba, un grup de militari s-au declarat în rebeliune faţă de guvern şi, în loc să fie arestaţi, li s-a permis să-şi organizeze un campus permanent în Plaza Francia, o piaţă în centrul Caracasului (de notat că aceşti militari curajoşi îşi părăsesc noaptea corturile pentru a dirmi la hoteluri de lux din Caracas!)

De cînd a fost ales, în 1998 Chavez şi echipa lui au fost puşi la încercare de mai multe ori, în şapte alegeri diferite. Mai mult, noua constituţie bolivariană permite ca noua echipă parlementară să fie supusă unui referendum la jumătatea mandatului, adică la doi ani de la alegeri. Acelaşi lucru este valabil şi pentru preşedinte, care ar putea fi supus referendumului în august 2003. Problema este că opoziţia este convinsă că ar pierde un asemenea referendum şi aceasta explică de ce insistă ei ca Chavez să-şi dea demisia înainte. Ei încearcă să realizeze acum printr-o combinaţie de sabotaj, presiune a străzii, apel la forţele armate şi la imperialismul mondial ceea ce nu au reuşit în aprilie 2002, după eşuarea încercării de lovitură de stat militară.

Motivul pentru care oligarhia locală şi imperialismul american se opun lui Chavez este că acestora li se pare exagerat pînă şi programul prezidenţial de reforme burghezo democratice, destul de limitat (reformă agrară, menţinerea PDVSA în proprietatea statului şi extinderea democraţiei politice cu forme participative) şi se tem că procesul de mobilizare a maselor generat de ele ar afecta interesele capitaliştilor. Dar chiar acţiunile de forţă ale forţelor reacţionare radicalizează masele şi le împing spre acţiune directă. De exemplu, pe 10 ianuarie 400 de muncitori de la o întreprindere de anvelope din statul Lara, COVENCAUCHO au declarat o "grevă împotriva grevei" şi au ocupat întreprinderea, atunci cînd li s-a explicat de şefi că trebuie să oarticipe la "greva naţională" � adică la protestele opoziţiei. Muncitorii de la o rafinărie au preluat întreprinderea sub controlul lor în perioada cuprinsă între Crăciun şi Anul Nou. Cînd a venit noul manager, care sa îl înlocuiască pe cel vechi, care se dăduse de partea opoziţiei, muncitorii i-au spus că este binevenit să li se alăture, dar să accepte faptul că acum rafinăria este sub conducerea muncitorilor. Un alt lucru interesant: pe 17 ianuarie, Garda Naţională cu sprijinul muncitorilor şi al populaţiei locale a preluat controlul asupra unui magazin de băuturi Panamco din Carabobo aparţinînd bogatului om de afaceri şi lider al opoziţiei Cisneros iar generalul care a condus operaţiunea a motivat faptul prin aceea că "interesele generale trec înaintea intereselor particulare". Aceste fapte arată radicalizarea maselor şi absorbirea de către ele a procesului revoluţiona venezueleanr.

Principalele discuţii care au loc astăzi în sindicate şi în mişcările populare sunt despre controlul popular al mass mediei, despre gestiunea muncitorească a companiilor proprietate de stat, ocuparea întreprinderilor aflate în proprietate privată, conducerea populară a şcolilor , naţionalizarea băncilor etc. Muncitorii, ţărănimea săracă şi studenţii trag concluzii din propria lor experienţă că pentru a apăra procesul revoluţionar acesta trebuie întărit şi extins.

Sarcina cea mai urgentă pentru revoluţionarii din Venezuela este construirea unei conduceri conştiente marxiste care ar putea ajuta mişcarea să adopte o cale clar socialistă şi internaţionalistă. Acesta este singurul mod de a garanta victoria finală a revoluţiei din Venezuela.

Read more ...

06 February 2003

După cum a explicat Troţki în “Istoria Revoluţiei Ruse” sunt momente în mişcarea revoluţionară cînd reacţiunea însăşi duce la radicalizarea populaţiei, făcînd astfel să avanseze procesul revoluţionar. Aşa se întîmplă azi în Venezuela.

Guvernul Hugo Chavez, sprijinit de majoritatea populaţieia avut de înfruntat în ultima perioadă sabotajul patronilor, al înalţilor funcţionari de la PDVSA (compania naţională de petrol Petroleos de Venezuela, proprietate de stat) precum şi al celor ce au încercat lovitura de stat din aprilie 2002 a fost apărat în mod activ de muncitori, care printr-o mobilizare exemplară au evitat o nouă lovitură de stat.

Imperialismul anmerican şi oligarhia venezueleană sunt disperaţi. Mişcarea reacţiunii a provocat noi segmente ale muncitorimii şi tineretului să se alăture luptei împotriva reacţiunii şi a radicalizat mişcarea revoluţionară. A dat un nou impuls păturii celei mai active a muncitorimii de a-şi pune problema continuării procesuluirevoluţionar pînă la răsturnarea capitalismului, aşa cum arată reportajele publicate de noi la www.elmilitante.org precum şi în EL MILITANTE nr. 157 ianuarie 2003. Pe de altă parte nu numai mişcarea revoluţionară s-a radicalizat, ci şi cea a reacţiunii. Mica burghezie, prinsă la mijloc, este demoralizată şi dezorientată. Aşa se explică intenţia disperată de a răsturna cu orice preţ guvernul Chavez pentru a putea controla petrolul din Venezuela în scopul de a sprijini războiul de genocid îndreptat împotriva Irakului şi de a da o lecţie maselor din America latină.

Situaţia actuală

Extrema polarizare socială din Venezuela este greu de reparat. Ruptura socială pe linii de clasă este profundă. Muncitorii au luat sub control unele întreprinderi care au participat la sabotaj , punînd astfel sub semnul întrebării însuşi principiul proprietăţii private, fundamental pentru burghezie.

În acelaşi timp există o dezbatere în sectoarele mai avansate ale mişcării şi în FBT (Forţele Bolivariene Muncitoreşti) asupra preluării sub control muncitoresc a întreprinderilor şi reţelelor de distribuire. Acordul semnat de adunarea muncitorească de la Cagua reflectă situaţia la care s-a ajuns în această problemă : “.. Se va obţine acreditarea unui reprezentant al sindicatului pentru a inspecta întreprinderile în vederea detectării violării legilor. Întreprinderile care au făcut concedieri ilegale vor fi obligate să îi reangajeze. Cele care au participat la sabotaj vor fi date în posesie cui le merită (…) Cu puciştii nu se discută, ei trebuie înfrînţi prin mobilizarea maselor!”.

În paralel se constată izolarea grupului mafiot şi pucist de la sindicatele din CTV (Centrala del Trabajo de Venezuela, centrală sindicală care s-a alăturat grevei patronilor) de mişcarea muncitorească, care pierde controlul asupra multor federaţii sindicale.

În disperare de cauză, reacţiunea a intensificat atentatele comise de grupurile de asasini organizate de ea. În timpul frămîntărilor din decembrie - ianuarie, grupuri armate de huligani, aflaţi în serviciul latifundiarilor a asasinat mai mulţi conducători ai ţăranilor din statul Zulia, cum ar fi Pedro Doria, în scopul de a evita preluarea latifundiilor , justificată în urma promulgării Legii asupra Pămîntului (reforma agrară). Acum acţiunile teroriste sunt îndreptate în special împotriva mişcării democratice. În timpul grevei paatronale, grupuri de bătăuşi au agresat fizic pe bolivarienii care se opuneau sabotajului, ajungînd pînă la incendierea unui autobuz cu militanţi. În urma asasinării de aceste grupuri a unui militant bolivarian, poliţia a fost de partea lor. În timpul marşului din 23 ianuarie care a scos în stradă două milioane de cetăţeni în sprijinul guvernului, aceşti asasini au aruncat o grenadă în mulţime, care a făcut un mort şi mai mulţi răniţi.

Obiectivul terorismului este clar : intimidarea activiştilor revoluţionari. Aceasta reiese clar din intenţia (dejucată) de asasinat împotriva liderului muncitoresc Ricardo Galindez, membru al curentului clasist şi al redactor la revista El Topo Obrero. Ricardo este un cunoscut activist împotriva birocraţiei mafiotice de la CTV şi un apărător al drepturilor muncitorilor. El a mai fost agresat de elemente ale CTV-iştilor corupţi, dar de data aceasta s-a pus problema lichidării sale fizice. Agresorii, duşmani ai clasei muncitoare l-au împuşcat în piept, acasă la el şi au plecat fiind convinşi că a murit. Glonţul a trecut însă la un centimetru de inimă.

Clasa muncitoare nu maipoate tolera pe aceşti criminali. Se impune formarea de urgenţă a miliţiilor muncitoreşti care să patruleze prin cartiere şi să asigure securitatea populaţiei. Numai miliţiile muncitoreşti poate proteja muncitorimea de aceşti terorişri, duşmani ai clasei muncitoare. Este urgent ! Clasa muncitoare nu are nevoie de martiri, ci de luptători pentru interesele ei ! Dacă muncitorii nu pricep acxest lucru şantajele, ameninţările, bătăile şi torturile vo continua. S-a reuşit înlăturarea loviturii de stat. Acum trebuie ănvinsă contrarevoluţia pe stradă, în fabrici, în cartiere. Nu ne putem permite să mai tolerăm fapte criminale ca acestea.

Cercurile guvernamentale

Situaţia de boicot economic, de închidere a întreprinderilor, fuga de capital (în ultimul an au ieşit din Venezuela peste 35 miliarde de dolari) a dus economia în preajma prăbuşirii, situaţie agravată de sabotajul PDVSA, care este principala sursă de venit în economia venezeleană. Guvernul a trebuit să ia măsuri de urgenţă, între care controlul caselor de schimb, lucru care trebuia făcut însă de mult, fără a aştepta ca reacţiunea să lovească în bolivar prin speculaţii. La început s-a spus că este o măsură trecătoare (cinci zile) dar apoi s-a anunţat că se va aplica pe o perioadă nedeterminată.

Următorul pas va trebui să fie preluarea de către guvern a comerţului exterior. Pe de altă parte Chavez a pus sub control preţurile la alimentele de bază şi a ameninţat mass media ostilă cu licenţierea. De la venirea lui la putere domnii de la televiziuni şi din principalele ziare au dus constant opolitică de minciuni şi demonizare a sa şi au sprijinit activ puciştii din aprilie. Totuşi, ameninţarea nu este suficientă. Ameninţările care nu sunt puse în practică nu au efect.

Rezultatul se vede în acţiunile duşmănoase din ultima vreme. O lovitură de stat eşuată numai datorită mobilizării muncitoreşti. Nu se mai pune problema de a ameninţa, ci de a trece la acţiune odată pentru totdeauna. Preluarea întreprinderilor firmelor Coca Cola şi Polar în statul Carabobo este un exemplu de ceea ce trebuie făcut.

Chavez a înfruntat oligarhia şi imperialismulpentru a apăra păturile mai sărace ale populaţiei, dar apare din ce în ce mai clar pericolul ca, sub presiunea burgheziei internaţionale şi a imperialismului nordamerican să caute o înţelegere cu puciştii - aşa cum a şi încercat, după 13 aprilie. Nu avem experienţa necesară de a şti dacă aşa ceva este bine sau rău. Observînd politica de concesii a guvernului în faţa Establishment-ului, burghezia va prinde curaj şi va încerca o nouă lovitură de stat.

Aprofundarea revoluţiei

Credem că a face concesii în acest moment ar fi o gravă eroare care ar pune în pericol procesul democratic din Venezuela. Trebuie să insistăm că acum se pune problema aprofundării revoluţiei, aşa cum doresc muncitorii. Situaţia economică este stresantă pentru masele populare. Guvernul trebuie să garanteze un loc de muncă şi viaţă decentă pentru toţi. Nu poate face aceasta decît înfruntînd burghezia, expropriind fără despăgubire şi punînd sub control muncitoresc fabricile, mediile de comunicare, băncile şi alte resurse economice controlate de oligarhie şi de imperialism.

Pe de altă parte s-a arătat fără dubii că dacă nu deţine controlul asupra acestor resurse pericolul unei noi lovituri de stat va atîrna precum o sabie a lui Damocles asupra mişcării revoluţionare. Nu se pot concilia interesele muncitorimii, ale sărăcimii şi ale majorităţii societăţii cu interesele oligarhiei şi ale imperialismului. S-a văzut clar în timpul încercării de puci din decembrie 2002 - ianuarie 2003 că reacţiunea vrea privatizarea concernului PDVSA şi înăbuşirea mişcării bolivariene. Nu este vorba de Chavez aici, ci de revoluţia venezueleană. Burghezia nu va accepta fără o luptă pe viaţă şipe moarte să i se ia privilegiile. Experienţa mişcării muncitoreşti internaţionale este suficientă în acest sens. Una din două: sau guvernul vrea să negocieze cu oligarhia, sau vrea o “lume mai dreaptă şi mai egalitară . Ultimul obiectiv nu se poate face fără o revoluţie socialistă. Dacă se doreşte aprofundarea revoluţiei bolivariene, obiectivul poate fi realizat numai pe calea revoluţiei socialiste, pe calea depăşirii capitalismului şi transformării socialiste a societăţii.

.Faptul că în mişcarea muncitorească se dezbate problema preluării întreprinderilor sub control muncitoresc este un mare pas înainte. Trebuie dotată mişcarea muncitorească, de tineret, soldaţii şi sectoare ale clasei de mijloc cu un program revoluţionar autentic, care să pună capăt situaţiei tulburi de acum. Trebuie construită o organizaţie marxistă revoluţionară capabilă să proiecteze un asemenea program al mişcării revoluţionare care acum acţionează spontan, instinctiv, mînată numai de ura împotriva capitalismului. Trebuie construită o societate bazată pe economia planificată sub control muncitoresc.

În orice revoluţie există şi procesul obiectiv al contrarevoluţiei. Se opun forţe contrare şi ireconciliabile care se luptă pentru preluarea puterii. Burghezia este mai conştientă de acest lucru, ştie ce are de pierdut şi acţionează în consecinţă. Clasa muncitoare acţionează mai mult din instinct, dar are nevoie de detaşamente de avangardă care să îi definească clar obiectivele şi să o conducă în lupta pentru putere. Aceasta este alternativa de azi în Venezuela.

În orice proces revoluţionar există momente cheie, decisive, unde victoria poate fi aproape. Acum este un asemenea moment. Reacţiunea este momentan demoralizată. Nu va putea acţiona împotriva unei mişcări muncitoreşti conştiente. Dar situaţia se poate schimba ! O revoluţie nu e un fenomen care poate dura multă vreme. Sau avansează, sau dă înapoi. Dacă clasa muncitoare nu va prelua puterea, o va prelua burghezia. Cale de mijloc nu există.

Cu toţii avem în memorie experienţele conducătorilor din America Latină de a reforma gradual capitalismul, fără a-i ataca bazele economice. Sau au trecut de partea burgheziei, sau au fost asasinaţi. Putem evita ca aşa ceva să se întîmple în Venezuela ?

O Venezuelă socialistă va deschide o nouă eră nu numai în Venezuela, ci în întreaga Americă Latină şi - de nu - în întreaga lume. Zeci de milioane de oameni se luptă zilnic cu sărăcia, barbaria şi exploatarea. Dezmoşteniţii din Bolivia şi Ecuadoe vor avea un exemplu. Muncitorii din Brazilia, cei care l-au adus pe Lulla la putere, vor şti care este calea de urmat. Revoluţia va primi un nou impuls în Argentina, şi un nou sprijin de la fraţii lor de clasă. Numai aşa se va putea garanta o viaţă demnă pentru toţi latinoamericanii.

Foamea, mizeria, umilinţa

Socialism sau barbarie. Iată alternativa Venezuelei şi a Americii Latine.

Read more ...

Subcategories

Farsi
مبارزه براي حقوق كارگران درجمهوري بوليواري
«مترجم: م.دلاشوب»
درچندسال اخيرونزوئلا درمركزخبرهابوده است.درحاليكه اكثررسانه هاي جهان حكومت چاوز را متهم مي كنندكه دريك قدمي ديكتاتوري«كمونيستي»قرارگرفته است،اما تصويرواقعي از واقعيت ونزوئلايي بسيارمتفاوت است.حكومت چاوز دست به برنامه ريزي تغييرات اجتماعي عظيم وبازتوزيع ثروت زده است.ونزوئلا،كشوري با ثروت هاي ملي بيشمار،ازنظرتاريخي توزيع بسيار ناعادلانه ي ثروت را تجربه كرده است.ثروت ونزوئلا تحت سلطه ي شركت هاي چندمليتي و امپرياليسم به سوي نخبگان ثروتمند دربسياري ازكشورها سرازير مي شده است،ولـي هرگز قطره اي هم ازاين درياي ثروت درخود ونزوئلاوبراي بهبود شرايط زندگي وكارتوده هاوطبقه ي كارگر صرف نگشته است.
دولت چاوز اززمان نخستين انتخابش در 1998 شماري برنامه هاي اجتماعي راتحت عنوان «برنامه هاي خدماتي»محقق كرده است،كه امكان تحصيل رايگان ودسترسي به مراقبت هاي بهداشتي رايگان رافراهم كرده است وهمچنين مواد اصلي غذايي را با بهايي ناچيز دردسترس ميليون ها نفر قرارداده است.«كمپين حقوق كارگران ونزوئلا»(WRCV) ازگام هاي مثبت وبرنامه هاي اصلاحي معطوف به ريشه كني فقروحامي طبقه ي كارگر،دهقانان وتوده هاي تهيدست درراستاي بازسازي زندگي هايشان حمايت مي كند.
«كمپين حقوق كارگران ونزوئلا»،ياري رساندن به تشكيل اتحاديه ها وديگرتشكل هاي كارگري مدافع حقوق كارگران را در ونزوئلاوهمينطور دربعد بين المللي هدف مباره ي خودقرارداده است. اين تشكل درآوريل 2006 توسط اعضاي اتحاديه كارگران ونزوئلايي تاسيس شد.اعضاي بنيانگذار اين كمپين عبارتند از اتحاديه ي كارگران بهداشت sirtrasalud در بخش مركزي كاراكاس،شعبه ي UNT درشركت برق كادافه وكميته ي اجرايي اتحاديه ي Surpofard درصنايع داروسازي .
كمپين براساس برنامه اي ده ماده اي به منظورشفاف سازي اهداف كمپين ومسايلي كه درحال حاضردرمقابل طبقه ي كارگر ونزوئلا قراردارد،پايه گذاري شده است.مادرپي جلب حمايت جنبش بين المللي كارگري دردفاع ازحقوق كارگران در ونزوئلاوايجاد برنامه ي مستقل كارگران درقالب كمك به توسعه ي اتحاديه هاي كارگري درتمامي كارخانه هاوكارگاه هاوبه شكل تظاهر سياسي ازطريق تشكل ها يا احزاب سياسي،هستيم.
پلاتفرم
«كمپين حقوق كارگران ونزوئلا» ازموارد ذيل دفاع مي كند:
1- رعايت حق تشكل واتحاد كارگران در انجمن هاي محلي واتحاديه هاي كارگري براي دفاع مستقل از منافع طبقاتي شان.
2- مبارزه برعليه تعديل هاواخراج ها.ممنوعيت تغييراجباري محل كار.نظارت كارگران از طريق تشكل ها ونمايندگان انتخابي شان براستخدام هاوتعديل ها درمحل كارشان.
3- پرداخت فوري حداقل دستمزد همگاني دركليه ي بخش هاي اقتصاد به عنوان نخستين گام درجهت تعيين حداقل دستمزد براساس ميزان متوسط تورم كه يك زندگي محترمانه رابراي كارگران وخانواده هاي شان تضمين مي كند.و دستيابي تمامي مردم ونزوئلا به امنيت اجتماعي.
4- دموكراسي كارگري وتشكيل مجمع عمومي كارگران به منظورانتخاب نمايندگان خود درمحل كار.انتخاب كاركنان اتحاديه درسطوح محلي،ايالتي وكشوري توسط اعضاي اتحاديه اي كارخانه ها.امكان بركناري تمامي نمايندگان به توسط كساني كه آنان را انتخاب كرده اند. ممنوعيت مذاكرات محرمانه.تصميم گيري مجمع عمومي كارگران در مورد كليه ي مذاكرات ميان اتحاديه ها و تشكيلات كارفرمايان يا (و) دولت.وجود سقفي براي دستمزدهاي پرداختي به سازمان دهندگان وكاركنان اتحاديه،به طوري كه دستمزد آنان بيشتر ازدستمزد يك كارگر ماهر نباشد.
5- برابري كامل مردان وزنان درمحل كار.مبارزه ي جدي اتحاديه ها وديگرتشكل هاي كارگري درجهت برابري جنسي درمحل كارودرجامعه.مبارزه باتبعيضات جنسي،نژادي،سني يا ديني.
6- تحقق فوري نظام نظارت(كنترل)كارگري دراتحاد با انجمن هاي محلي برتوليد.اين به معناي انتخاب ناظران ومديران ازطريق مجمع عمومي كارگران است.ناظران ومديران نبايد بيش از متوسط دستمزد يك كارگرماهر درآمد داشته باشند.تصميم گيري كارگران وانجمن هاي محلي درباره ي برنامه ي توليد،برحسب نيازهاوامكانات محل كار وجامعه محلي.ما نيازمند نظارت فوري برعمليات خرابكارانه،سوء استفاده از دارايي ها و بهره كشي ازكارگران مي باشيم.
7- علني شدن دفترهاي كارخانه ها.اطلاع يافتن كارگران ازاسراركارخانه وميزان استثمارخود، ابتدا درمحل كارخودشان به مثابه نخستين گام،وسپس تعميم آن به ناحيه ي اقتصادي خويش و در نهايت كل اقتصادملي.تا كارگران بدانندكه چه درصدي ازثروت ملي توسط طبقه ي سرمايه دار و زمين داران تصاحب مي گردد.
8- مصادره ي فوري كليه ي كارخانه هاي بـي راندمان وكارخانه هايي كه پايين ترازظرفيت توليدي خودكارمي كنندوقراردادن آنها تحت نظارت ومديريت كارگران.
9- مبارزه براي ايجاديك حزب سياسي به منظوردفاع ازمنافع طبقاتي كارگران وبـي چيزان. حزب كارگري،فعال،رزمنده ودموكراتيك برپايه ي يك برنامه ي سياليسم دموكراتيك واقعي.
10- مبارزه براي سوسياليسم كارگران ومردم تهيدست، ملي سازي بنيان هاي اصلي اقتصاد و طرح ريزي فوري يك برنامه ي اضطراري به منظور توسعه ي اقتصادي.عدم اعتماد به نمايندگان ونظام جمهوري چهارم و بقاياي آن درجمهوري پنجم.عزل نمايندگان نظام سرمايه داري از حكومت ودولت.
«كمپين حقوق كارگران ونزوئلا»
18 may 2006

Join / affiliate to the campaign!

Make a donation!

Hands Off Venezuela's financial resources are limited so we rely on our supporters around the world.  Please make a donation of any size towards building the campaign

Facebook