|
După cum a explicat Troţki în “Istoria Revoluţiei Ruse”
sunt momente în mişcarea revoluţionară cînd reacţiunea
însăşi duce la radicalizarea populaţiei, făcînd astfel să
avanseze procesul revoluţionar. Aşa se întîmplă azi în
Venezuela.
Guvernul Hugo Chavez, sprijinit de majoritatea populaţieia avut de
înfruntat în ultima perioadă sabotajul patronilor, al înalţilor
funcţionari de la PDVSA (compania naţională de petrol Petroleos
de Venezuela, proprietate de stat) precum şi al celor ce au încercat
lovitura de stat din aprilie 2002 a fost apărat în mod activ de muncitori,
care printr-o mobilizare exemplară au evitat o nouă lovitură de
stat.
Imperialismul anmerican şi oligarhia venezueleană sunt
disperaţi. Mişcarea reacţiunii a provocat noi segmente ale
muncitorimii şi tineretului să se alăture luptei împotriva reacţiunii
şi a radicalizat mişcarea revoluţionară. A dat un nou impuls
păturii celei mai active a muncitorimii de a-şi pune problema
continuării procesuluirevoluţionar pînă la răsturnarea
capitalismului, aşa cum arată reportajele publicate de noi la www.elmilitante.org
precum şi în EL MILITANTE nr. 157 ianuarie 2003. Pe de altă parte nu
numai mişcarea revoluţionară s-a radicalizat, ci şi cea a
reacţiunii. Mica burghezie, prinsă la mijloc, este demoralizată
şi dezorientată. Aşa se explică intenţia disperată
de a răsturna cu orice preţ guvernul Chavez pentru a putea controla
petrolul din Venezuela în scopul de a sprijini războiul de genocid
îndreptat împotriva Irakului şi de a da o lecţie maselor din America
latină.
Situaţia actuală
Extrema polarizare socială din Venezuela este greu de reparat. Ruptura
socială pe linii de clasă este profundă. Muncitorii au luat sub
control unele întreprinderi care au participat la sabotaj , punînd astfel sub
semnul întrebării însuşi principiul proprietăţii private,
fundamental pentru burghezie.
În acelaşi timp există o dezbatere în sectoarele mai avansate ale
mişcării şi în FBT (Forţele Bolivariene Muncitoreşti)
asupra preluării sub control muncitoresc a întreprinderilor şi
reţelelor de distribuire. Acordul semnat de adunarea muncitorească de
la Cagua reflectă situaţia la care s-a ajuns în această
problemă : “.. Se va obţine acreditarea unui reprezentant al
sindicatului pentru a inspecta întreprinderile în vederea detectării
violării legilor. Întreprinderile care au făcut concedieri ilegale
vor fi obligate să îi reangajeze. Cele care au participat la sabotaj vor
fi date în posesie cui le merită (…) Cu puciştii nu se discută,
ei trebuie înfrînţi prin mobilizarea maselor!”.
În paralel se constată izolarea grupului mafiot şi pucist de la
sindicatele din CTV (Centrala del Trabajo de Venezuela, centrală
sindicală care s-a alăturat grevei patronilor) de mişcarea
muncitorească, care pierde controlul asupra multor federaţii sindicale.
În disperare de cauză, reacţiunea a intensificat atentatele comise
de grupurile de asasini organizate de ea. În timpul frămîntărilor
din decembrie - ianuarie, grupuri armate de huligani, aflaţi în serviciul
latifundiarilor a asasinat mai mulţi conducători ai
ţăranilor din statul Zulia, cum ar fi Pedro Doria, în scopul de a
evita preluarea latifundiilor , justificată în urma promulgării Legii
asupra Pămîntului (reforma agrară). Acum acţiunile teroriste
sunt îndreptate în special împotriva mişcării democratice. În
timpul grevei paatronale, grupuri de bătăuşi au agresat fizic pe
bolivarienii care se opuneau sabotajului, ajungînd pînă la incendierea
unui autobuz cu militanţi. În urma asasinării de aceste grupuri a
unui militant bolivarian, poliţia a fost de partea lor. În timpul marşului
din 23 ianuarie care a scos în stradă două milioane de
cetăţeni în sprijinul guvernului, aceşti asasini au aruncat o
grenadă în mulţime, care a făcut un mort şi mai mulţi
răniţi.
Obiectivul terorismului este clar : intimidarea activiştilor
revoluţionari. Aceasta reiese clar din intenţia (dejucată) de
asasinat împotriva liderului muncitoresc Ricardo Galindez, membru al curentului
clasist şi al redactor la revista El Topo Obrero. Ricardo este un cunoscut
activist împotriva birocraţiei mafiotice de la CTV şi un
apărător al drepturilor muncitorilor. El a mai fost agresat de
elemente ale CTV-iştilor corupţi, dar de data aceasta s-a pus problema
lichidării sale fizice. Agresorii, duşmani ai clasei muncitoare l-au
împuşcat în piept, acasă la el şi au plecat fiind convinşi
că a murit. Glonţul a trecut însă la un centimetru de inimă.
Clasa muncitoare nu maipoate tolera pe aceşti criminali. Se
impune formarea de urgenţă a miliţiilor muncitoreşti care
să patruleze prin cartiere şi să asigure securitatea
populaţiei. Numai miliţiile muncitoreşti poate proteja
muncitorimea de aceşti terorişri, duşmani ai clasei muncitoare.
Este urgent ! Clasa muncitoare nu are nevoie de martiri, ci de luptători
pentru interesele ei ! Dacă muncitorii nu pricep acxest lucru
şantajele, ameninţările, bătăile şi torturile vo
continua. S-a reuşit înlăturarea loviturii de stat. Acum trebuie
ănvinsă contrarevoluţia pe stradă, în fabrici, în cartiere.
Nu ne putem permite să mai tolerăm fapte criminale
ca acestea.
Cercurile guvernamentale
Situaţia de boicot economic, de închidere a întreprinderilor, fuga de
capital (în ultimul an au ieşit din Venezuela peste 35 miliarde de dolari)
a dus economia în preajma prăbuşirii, situaţie agravată de
sabotajul PDVSA, care este principala sursă de venit în economia
venezeleană. Guvernul a trebuit să ia măsuri de urgenţă,
între care controlul caselor de schimb, lucru care trebuia făcut însă
de mult, fără a aştepta ca reacţiunea să lovească
în bolivar prin speculaţii. La început s-a spus că este o
măsură trecătoare (cinci zile) dar apoi s-a anunţat că
se va aplica pe o perioadă nedeterminată.
Următorul pas va trebui să fie preluarea de către guvern a
comerţului exterior. Pe de altă parte Chavez a pus sub control
preţurile la alimentele de bază şi a ameninţat mass media
ostilă cu licenţierea. De la venirea lui la putere domnii de la
televiziuni şi din principalele ziare au dus constant opolitică de
minciuni şi demonizare a sa şi au sprijinit activ puciştii din
aprilie. Totuşi, ameninţarea nu este suficientă.
Ameninţările care nu sunt puse în practică nu au efect.
Rezultatul se vede în acţiunile duşmănoase din ultima vreme.
O lovitură de stat eşuată numai datorită mobilizării
muncitoreşti. Nu se mai pune problema de a ameninţa, ci de a trece la
acţiune odată pentru totdeauna. Preluarea întreprinderilor firmelor
Coca Cola şi Polar în statul Carabobo este un exemplu de ceea ce trebuie făcut.
Chavez a înfruntat oligarhia şi imperialismulpentru a apăra
păturile mai sărace ale populaţiei, dar apare din ce în ce mai
clar pericolul ca, sub presiunea burgheziei internaţionale şi a
imperialismului nordamerican să caute o înţelegere cu puciştii -
aşa cum a şi încercat, după 13 aprilie. Nu avem experienţa
necesară de a şti dacă aşa ceva este bine sau rău.
Observînd politica de concesii a guvernului în faţa Establishment-ului,
burghezia va prinde curaj şi va încerca o nouă lovitură de stat.
Aprofundarea revoluţiei
Credem că a face concesii în acest moment ar fi o gravă eroare
care ar pune în pericol procesul democratic din Venezuela. Trebuie să
insistăm că acum se pune problema aprofundării revoluţiei,
aşa cum doresc muncitorii. Situaţia economică este stresantă
pentru masele populare. Guvernul trebuie să garanteze un loc de muncă
şi viaţă decentă pentru toţi. Nu poate face aceasta decît
înfruntînd burghezia, expropriind fără despăgubire şi punînd
sub control muncitoresc fabricile, mediile de comunicare, băncile şi
alte resurse economice controlate de oligarhie şi de imperialism.
Pe de altă parte s-a arătat fără dubii că dacă
nu deţine controlul asupra acestor resurse pericolul unei noi lovituri de
stat va atîrna precum o sabie a lui Damocles asupra mişcării
revoluţionare. Nu se pot concilia interesele muncitorimii, ale
sărăcimii şi ale majorităţii societăţii cu
interesele oligarhiei şi ale imperialismului. S-a văzut clar în
timpul încercării de puci din decembrie 2002 -
ianuarie 2003 că reacţiunea vrea privatizarea concernului PDVSA
şi înăbuşirea mişcării bolivariene. Nu este vorba de
Chavez aici, ci de revoluţia venezueleană. Burghezia nu va accepta
fără o luptă pe viaţă şipe moarte să i se ia
privilegiile. Experienţa mişcării muncitoreşti
internaţionale este suficientă în acest sens. Una din două: sau
guvernul vrea să negocieze cu oligarhia, sau
vrea o “lume mai dreaptă şi mai egalitară ”.
Ultimul obiectiv nu se poate face fără o revoluţie
socialistă. Dacă se doreşte aprofundarea revoluţiei
bolivariene, obiectivul poate fi realizat numai pe calea revoluţiei
socialiste, pe calea depăşirii capitalismului şi
transformării socialiste a societăţii.
.Faptul că în mişcarea muncitorească se dezbate
problema preluării întreprinderilor sub control muncitoresc este un mare
pas înainte. Trebuie dotată mişcarea muncitorească, de tineret,
soldaţii şi sectoare ale clasei de mijloc cu un program
revoluţionar autentic, care să pună capăt situaţiei
tulburi de acum. Trebuie construită o organizaţie marxistă
revoluţionară capabilă să proiecteze un asemenea program al
mişcării revoluţionare care acum acţionează spontan,
instinctiv, mînată numai de ura împotriva capitalismului. Trebuie
construită o societate bazată pe economia planificată sub control
muncitoresc.
În orice revoluţie există şi procesul obiectiv al
contrarevoluţiei. Se opun forţe contrare şi ireconciliabile care
se luptă pentru preluarea puterii. Burghezia este mai conştientă
de acest lucru, ştie ce are de pierdut şi acţionează în
consecinţă. Clasa muncitoare acţionează mai mult din
instinct, dar are nevoie de detaşamente de avangardă care să îi
definească clar obiectivele şi să o conducă în lupta pentru
putere. Aceasta este alternativa de azi în Venezuela.
În orice proces revoluţionar există momente cheie, decisive, unde
victoria poate fi aproape. Acum este un asemenea moment. Reacţiunea este
momentan demoralizată. Nu va putea acţiona împotriva unei mişcări
muncitoreşti conştiente. Dar situaţia se poate schimba !
O revoluţie nu e un fenomen care poate dura multă vreme. Sau
avansează, sau dă înapoi. Dacă clasa muncitoare nu va prelua
puterea, o va prelua burghezia. Cale de mijloc nu există.
Cu toţii avem în memorie experienţele conducătorilor din
America Latină de a reforma gradual capitalismul, fără a-i ataca
bazele economice. Sau au trecut de partea burgheziei, sau au fost asasinaţi.
Putem evita ca aşa ceva să se întîmple în Venezuela ?
O Venezuelă socialistă va deschide o nouă eră nu numai
în Venezuela, ci în întreaga Americă Latină şi -
de nu - în întreaga lume. Zeci de milioane de oameni se luptă
zilnic cu sărăcia, barbaria şi exploatarea.
Dezmoşteniţii din Bolivia şi Ecuadoe vor avea un exemplu.
Muncitorii din Brazilia, cei care l-au adus pe Lulla la putere, vor şti
care este calea de urmat. Revoluţia va primi un nou impuls în Argentina,
şi un nou sprijin de la fraţii lor de clasă. Numai aşa se va
putea garanta o viaţă demnă pentru toţi latinoamericanii.
Foamea, mizeria, umilinţa
Socialism sau barbarie. Iată alternativa Venezuelei şi a Americii
Latine. |
Română